Acum în iarna asta, fără teamă,
Zidește-mă în omul de zăpada,
Apoi tristețea lumii-ntregi o cheamă
În pieptul meu, s-aducă multă roadă.
Ia spinii umbrei și rănește-mi zborul,
Aruncă-mă din cerul înstelat
Să simt că pe pământ, eu, muritorul,
Nimic nu sunt și nici n-am existat.
Ascunde-mă curând, dar fără ură,
De visul rătăcit ce n-are rost,
Îngroapă-mă adânc sub munți de zgură
Ca nimeni să nu știe de am fost.
Și cu iubirea pură, infinită,
Să mângâi tandru amintirea mea,
Mințindu-te, să crezi c-ai fost iubită
Și-atunci povara nu-ți va mai fi grea.
Atât îți cer, dar astăzi, ca și cum
Acestea toate nu ar fi de-ajuns,
Pe-altarul tău să mă prefaci în scrum
Și să mă-mprăștii-n lume pe ascuns…
Îţi voi schimba cenuşa în zăpadă
RăspundețiȘtergereSă gust din recele amar tăăceri
să-mi las o lacrimă în ploi - dovadă,
să nu mai ştiu cine mi-ai fost... chiar ieri...
anna
Am ars prea mult, zapezile mi-s scrum,
RăspundețiȘtergereIn acest colt de lume vinovata
Si sub povara iernii de acum
N-am sa mai fiu precum eram odata...
Multumesc de trecere si comentariu, Anna !
Un alt crâmpei din tine se desprinde
RăspundețiȘtergereUn gând neînsoţit de arderi lungi
Pe care iarna asta-n palme îl va prinde
Când tu vei încerca să mă alungi...
Din iarna asta fara de scapare
RăspundețiȘtergereBiet rob supus uitarilor straine,
N-am sa alung nici clipa care doare
Ci, fara teama, ma alung pe mine...