Durerea de-absolut

 

   

 Și ne-au durut o iarnă a-apoi o vară  

 Cu răzvrătite viscole și ploi,  

 Iar clipele ce s-au grăbit să moară  

 Au sângerat în rănile din noi.  

   

 Și ne-au durut și frunzele ucise  

 Sub biciuirea toamnei printre plopi,  

 Când ți-am adus povara mea de vise  

 Sub brazda nepăsării s-o îngropi.  

   

 Și ne-au durut iluziile-nserării  

 Cu umbre rătăcite pe cărare,  

 Când eu ofrandă munților, tu mării  

 Aprinse inimi aduceam pe-altare.  

   

 Și ne-a durut apoi, mai înspre noapte  

 Zădărnicia vieții pe pământ  

 Iar oamenii cu vorbe și cu fapte  

  Au sfâșiat tot ce aveam mai sfânt.  

   

 Dar cel mai mult din toate ne-a durut  

 Un dor neîmpăcat  de absolut !

 

 

Plecări

 

    

 Pe urmă în lume-a căzut 

 O ploaie de albe petale,   

 Dar vai, cât de mult m-a durut 

 Povara plecărilor tale.   

    

 Întâi  pe furiș ai plecat 

 În noaptea cea fără de stele, 

 Cu teamă și-un pas vinovat 

 Spre alte iluzii rebele, 

    

 Din trupu-mi apoi te-ai desprins 

 Cu sânge și dor sfâșiat   

 Pe zarea ucisă prelins,   

 Dar pasu-ți era împăcat. 

    

 Și-n clipa din calea tăcerii 

 Te-ai șters și din gandu-mi subit,   

 Plecată în zbuciumul verii   

 Privind înapoi ai zâmbit.   

    

 Port pururi cu mine pe cale 

 Povara plecărilor tale...

Nu ne mai stim

 

 Pe clipa-nstrăinării ai să cerni 

 Curând năframa albă de mătase   

 Din tremurarea unei alte ierni   

 Ce-n suflet suferință o să-ți lase.   

    

 Cu mâna-ți străvezie, ca de ceară,   

 Un semn de ai să faci va fi de-ajuns   

 Ca răzvrătirea nopților să piară   

 Într-un surâs ce-a stat mereu ascuns.   

    

 Și  umbra ta pe roua-nfrigurată   

 Când va cădea apoi în zori de zi   

 Va întregi povestea mea uitată,   

 Povestea ta din nou o va-mplini.   

    

 Atâta doar  să îți aduci aminte   

 Peste secunde reci atunci să pui   

 Cu inima-mpăcată și cuminte,   

 O clipă ce n-a fost a nimănui   

    

 Ce multe-ți cer, dar astăzi e târziu   

 Și nu mă știi, nici eu nu te mai stiu...

Dureri

 

 

O toamnă lungă, încă ne răsfață  

 Cu armonii de vise și culori,  

 Dar am să te culeg din flori de gheață  

 În iarna-n care iar ai să mă dori...  

   

 Ce iarnă tristă ne va fi-mpreună  

 Când la ferestre vin colindători, 

 Ai să mă ții ca în trecut de mână  

 Dar, vai, atât de mult o să mă dori...  

   

 Și vise vor cădea fără de veste  

 Sub strălucirea dalbelor ninsori,  

 Ca două personaje de poveste  

 Am să te dor și tu o să mă dori...  

   

 Apoi în primăvara ce-o să vină  

 Ne vom topi sub soarele din zori,  

 Ne va răni o rază de lumină  

 Și  tot la fel cumplit ai  să mă dori...  

   

Vom fi doar raze într-un curcubeu  

 Și-am să te dor și-ai să mă dori mereu...

Ultima nuntă

 

   

 Viscolirea  iernii ne e dar de nuntă,   

 Albele troiene or să  fie strai   

 Nimeni să nu vadă tâmpla mea căruntă   

 Și pe veșnicie mire să mă ai.   

    

 Cheamă dar nuntașii bine să le fie   

 Îmbrăcați cu toții ca de sărbătoare,   

 Însă ei sărmanii nu au cum să știe   

 Că această nuntă e o-nmormantare.   

    

 Îngropăm iubirea zilelor de vară   

 În scrâșnirea nopții tremurând sub ger,   

 Că mi-ai fost o clipă, tu a câta oară   

 Încă mă mai cauți în frânturi de cer .   

    

 Florile de gheață ce ne-aduc nuntașii   

 Să presare vraja ultimului gând,   

 Pacea și uitarea să ne fie nașii,   

 Cununați în moarte cum n-am fost nicicând.   

    

 Când zădărnicia vieții ne înfruntă   

 Să ne fie-n moarte cea din urmă nuntă ...

 

 

 

 

 

 

 

 

Și parcă

 

   

 Și parcă ai zâmbit, e o părere  

 Sau dorul tău ce revărsat subit  

 Prin lacrima strivită de durere  

 O altă amintire a trezit ?   

 

 Și parcă-ai spus o șoaptă, era oare  

 Un strigăt de iubire sfâșiat  

 Sau o silabă ce-a căzut în mare  

 Sub zgomot de talaz îndepărtat ?  

  

 Și parcă un cuvânt ai pus pe coală  

 Sub răzvrătirea visului curat,  

 De ce e azi că la-nceput, tot goală  

 Și slova  unde ți s-a destrămat?  

   

 Și parcă-n ochi sub vitregia iernii  

 Un înger stralucind  s-a întrupat  

 Din rugă înălțată la vecernii,  

 Spre care inserare a plecat ?  

   

 A fost aievea sau din nou mă-ncearca  

 Aceleași triste  îndoieli ? ... și parcă...

Între clipe

 

      

 Între două clipe e o veșnicie 

 Cum să te mai caut prin atâta timp 

 Când îți ești străină iar eu îmi sunt mie 

 Numai tremurarea altui anotimp.   

    

 Între două vise plumbul disperării 

 Care ne îneacă sufletul în dor,   

 Te-ai pierdut iubito pe un val al mării   

 Ce mi-a fost odată cel mai sfânt decor .   

    

 Între două șoapte nu-i decât tăcere 

 Vorbele-s ucise  risipite-n scrum, 

 Desfrunzirea toată e doar o părere,   

 Mâine germinează-n clipa de acum.   

    

 Între două raze nopțile de smoală   

 Se răsfrâng pe inimi ce au ars subit,   

 Îți rămâne viața ca o casă goală   

 Când mă smulg din zidul ce ți l-am clădit.   

    

 Sub împărăția clipei efemere

 Noi rămânem singuri între două ere...

Ai înțeles

 

   

 Ai înțeles  

 Că drumul ni se frânge  

 Și despărțirea   

 Este tot mai grea,  

 Într-un ungher  

 Al inimii mai plânge  

 Un vis de taină  

 Ce te va durea...    

 

 Și-ai înțeles  

 Că pentru a învinge  

 O simplă viață  

 Nu e de ajuns,  

 În zori de zi  

 Lumina îți atinge  

 Înlăcrimata  

 Stea ce s-a ascuns...

 

 

Jocul cuvintelor

 

 

Cuvintele în jocul lor ciudat  

 A câtă oară iar s-au răzvrătit?  

 La început frumos,  nevinovat  

 Iar mai târziu cu ură au lovit ...  

 Și necuvintele în locul lor  

 S-au așezat să-i țină loc luminii  

 Ce-apoi s-a stins în lacrimă, de dor,  

 Iar florile s-au ofilit sub spinii  

 Ce au crescut pe suflet și-au durut  

 Iubirea când s-a pregătit să moară,  

 Era demult și nimeni n-a știut  

 Că moartea ei cumlit o să îi doară,  

 Căci fiecare căuta un drum  

 Spre veșnicie și spre fericire,  

 Dar orice pas ce îl făceau nicicum  

 Nu le-aducea visata nemurire,  

 Ci mai adânc se îngropau în lut  

 În neființa lumilor de ceară,  

 S-a stins iubirea, astăzi neștiut  

 Un suflet nu mai vrea decât să piară....

 

 

Până mâine

 

 

 

 Mai strunește zborul clipelor deșarte  

 Înspre veșnicia florilor de crin,  

 Prea grăbește astăzi viața către moarte,  

 Nu avem nici vreme să ne mai iubim.  

   

 Alergând de-a valma înspre nicăieri  

 Am pierdut secunda ce a fost a mea,  

 De-o găsești în taina unei alte veri  

 Să o dărui iernii, fulgilor de nea.  

   

 Nu plăti tributul nopților haine,  

 Doar un strop de rouă mării să-l închini,  

 Lăcrimează astăzi, mâine va fi bine,  

 Pentru totdeauna vom fi doi străini.  

   

 Vom cunoaște greaua, trista-nstrăinare  

 Prinsă în durerea mersului în doi,  

 Până mâine însă câtă îndurare  

 Să mai aibă cerul pentru amândoi ?

 

 

E prea târziu

   

 

 

 E prea târziu să-mi spui că luna plânge  

 Cu lacrimi-stele ca într-un descânt  

 Și-un plop în colțul inimii se frânge  

 Cu crengile întoarse spre pământ.  

   

 Privește-mi ochii, câtă disperare  

 E în tumultul mărilor de vis,  

 Aruncăte-n adânc, nu e scăpare,  

 Noi robi suntem iar viața cerc închis.  

   

 Poate demult, cândva, ne-a fost mai bine  

 Sub bolți de frunze, tresărind șoptit,  

 Dar am uitat și zilele senine  

 Și clipa când pesemne ne-am iubit.  

   

 Acum înstrăinați, fără puterea  

 De-a regăsi o cale înapoi,  

 Purtând pe umeri spaima și durerea  

 Ne ducem dorul, obosiți și goi  

   

 Spre un tărâm unde nimic nu-i viu,  

 Scăpare nu avem…e prea târziu …

 

 

Etern călător

 

  

 

 Ce vis ar mai rămâne lângă mine  

 Când amintiri îndoliate dor?  

 Toți munții prăvăliți printre ruine  

 Schimba-vor lumea într-un alt decor.  

   

 Iar mai apoi, străin, uitând de toate  

 M aș stinge lin, de nimenea știut,  

 Mai rău de-atât crezând că nu se poate,  

 Plătind tribut chiar trupul meu de lut  

   

 Înstrăinării, iar la porți celeste  

 Tot desfrunzindu-mă de câte-un gând  

 Eu aș lăsa, din tot ce-a fost și este,  

 Ultimul bir-inima mea vibrând.  

   

 Așa scăpat de cea mai grea povară  

 În veșnicii voi trece-ncrezator,  

 De vei privi spre stele într-o seară  

 Poate-ai să vezi eternul călător  

   

 Ce rătăcind în nopțile senine  

 Va pregăti un loc și pentru tine …

 

 

…dar

   

 

 

 …dar am plecat, poate era mai bine  

 să fi rămas, aceeași întrebare  

 va reveni mereu, chinuitoare:  

 ai lăcrimat în urmă după mine?...  

       

 …dar am uitat, ce amintiri rebele  

 ar mai fi vrut s-adaste între noi,  

 când obosiți de viscol și de ploi  

 uităm să mai privim curat spre stele?…

   

 …dar am rănit, însângerată clipa  

 agoniza sub frunzele ucise,  

 mai crezi acum că din atâtea vise  

 unul măcar ne-o mângâia cu-aripa?...  

   

 …dar am țipat, cocorii toți de teamă  

 s-au rătăcit pierzându-se în zări,  

 chinuitoare umbre pe cărări  

 suntem și cine să ne ia în seamă?...  

   

 …dar din preaplinul timpului amar  

 cad peste noi tăceri cumplite…dar…

 

 

Doar speranța

       

 În visele mele e noapte  

 Și corbii mai țipă-a pustiu,  

 În visele tale iubito  

 Ce nor a căzut și nu știu?  

   

 În spațiile mele e trudă  

 Și oamenii mor separat,  

 În lumea ta strâmbă iubito  

 Ce frunză căzând te-a `ntristat?  

   

 În sufletul meu e o luptă,  

 Nici bine nici rău n-a învins,  

 În inima-ți tristă iubito  

 Ce iarnă cumplită a nins?  

   

 În palmele mele țin toată  

 Povara absurdei tăceri,  

 În palmele tale iubito  

 Ce spaime păstrezi, ce dureri?  

   

 În mine iubito târziu e și nu  

 Mai este speranță, de poți îmi dai tu?

 

 

Minciuni

        

 Lacrimei tale scurse printre gene  

 O să-i răspundă frunza mea rănită,  

 Mințindu-te că-i bine,-apoi alene  

 Lăsându-se de talpa ta strivită.  

   

 Glasului stins, cu irizări de seară,  

 Întregul lan de maci se va pleca   

 Mințindu-te că iar, a câtă oară,  

 E bine, chiar de inima ți-e grea.  

   

 Sub umbra palmei, înspre cer deschisă,  

 Cocorii vor țipa a disperare  

 Mințindu-te că-i bine când ucisă  

 E lumea de minciuni și nepăsare.  

   

 Cohortei tale de-amintiri deșarte  

 Se vor supune visele pe rând  

 Mințindu-te că nu îți sunt departe  

 Ci că e bine…insă prea curând.  

   

 Ne desfrunzim, rămânem triști și goi  

 Și vai, câtă minciună între noi.

 

 

Dureri

  

   

 Când s-a `ntâmplat atunci, întâia oară,  

 La ceas târziu, ca orice început,  

 Iubirea ta ar fi putut să doară  

 Atât de mult, însă nu a durut.  

   

 Când am ascuns în suflet o comoară,  

 Păstrând-o în locașul neștiut,  

 Povara ei ar fi putut să doară  

 Atât de mult, însă nu a durut.  

   

 Când, dinspre iarnă, altă primăvară  

 S-a revărsat pe trupul meu de lut,  

 Lumina ei ar fi putut să doară  

 Atât de mult, însă nu a durut.  

   

 Când disperarea a venit să ceară,  

 Dezlănțuită, ultimul tribut,  

 Tristețea ei ar fi putut să doară  

 Atât de mult, însă nu a durut.    

 

 Dar când te-ai dus, străină-n fapt de seară,  

 Spre alte zări, știind că te-am pierdut  

 Atât de mult voiam să nu mă doară  

 Plecarea ta, dar, vai, cât a durut.