Măsura iubirii

 

   

 

 Tu cum măsori iubirea ce ai putea să dai  

 În lumea ta îngustă, unde uitat e zborul ?  

 Răspunse blând poetul, cu rimele în grai,  

 Cu gândul dus departe, el veșnic visătorul :  

   

 « Aș număra secunde trăite fără ea  

 Și-n fiecare clipă ce trece în zadar  

 Și frunzele și iarba mereu aș întreba  

 De ce un veac îmi pare un vis venit prea rar ?»  

   

 Am întrebat soldatul cel dârz în toate cele :  

 « Iubirea îmi e spada și sângele vărsat,  

 Cel pentru libertate, când țara-n clipe grele-  

 Iubirea cea mai mare-de pază m-a chemat !»  

   

 Pe filozof găsit-am departe-n lumea lui,  

 El ca o lumânare sub soarele arzând :

 « De-ar folosi  aceasta nu știu nici cum, nici cui,  

 O trecere e viața și-un dor din când în când !»  

   

 La căpătâi de veghe copilului plăpând  

 O mamă în suspine își duce traiul greu ,  

 « Eu doar aștept fărâma Stăpânului, zicând :  

 Mărire Ție Doamne, Părinte bun al meu !»

 

 

Jertfa

 

   

 

 

 Astăzi,fără teamă, pradă renunțării  

 Îmi aduc făptura jertfă pe-un altar  

 Peste care umbra lungă-a disperării  

 Mai presară-n taină stropii de amar.  

 

 Pe altarul unei zeități păgâne  

 Voi aduce jertfă arderea de tot  

 Până ce din mine nu va mai rămâne  

 Decât tânguirea, când n-am să mai pot.  

   

 Nu-i prea mult, îmi pare, pentru câte rele  

 Am făcut în viață și cât am greșit,  

 Poate, îndurate, ploile-or să spele  

 Amintirea clipei de a fi trăit.  

   

 Tu să nu îți cauți neagra ta năframa,  

 Ie înflorată, doar atât să porți,  

 Șterge cu-o privire chipul meu din ramă  

 Ca să uiți degrabă lumea celor morți.  

   

 Mai târziu, în toamnă, când vei vrea anume  

 Să-ți aduci aminte că m-ai cunoscut,   

 Să-mi împrăștii tandru, peste-ntreagă lume,  

 Pe-nserat, cenușa trupului de lut…

 

 

Un strop

 

   

 

 Am luat un strop din marea cea albastră  

 Și bine am voit să-i fie lui  

 Atunci când l-am lăsat să se-ncălzească  

 În vară, sub dogoarea soarelui.  

   

 O clipă doar mai mult de l-am ținut  

 În palma-ntinsă, parcă înspre rugă,  

 Că inspre nicăieri a dispărut  

 Și m-am mirat unde-a putut să fugă.  

   

 Uimit, credeam că s-a putut ascunde  

 Mult mai adânc în cutele din palmă,  

 Însă privind cum zbuciumate  unde  

 Mă biciuiau cu stropi, ca o sudalmă,  

   

 Am înțeles deplina tragedie  

 Și gestul fără rost ce-am săvârșit:  

 În mare doar, precum în veșnicie,  

 E stropul un întreg și-i fericit.  

   

 Tot astfel, tu, de-ai să renunți la mine  

 Ai fi întreagă, fără-asemănare,  

 Dar de ar fi să mă desprind de tine  

 Eu am să pier că stropul cel din mare.

 

 

 

 

 

 

Eu-altcineva

 

   

 

 La vară voi veni din nou, știi bine,  

 E legea firii să revin mereu,  

 Nu pentru noi, acel ce mai revine,  

 Deși ai vrea să crezi, nu mai sunt eu  

   

 Ci doar un zbor uiat de păpădie  

 În seara trist-a unui alt destin,  

 Am să îți las întreaga bucurie  

 De-a mă privi atunci când am să vin.  

   

 Și amăgirea că din nou, spre seară,  

 Or să ne ningă iarăși flori de tei,  

 Apoi înfiorați ca-ntaia oară,  

 Să pierdem șirul pașilor pe-alei.  

   

 Într-un târziu, cândva, spre dimineață,  

 Să te trezești din visul cel mai crunt, 

 Și când strivești o lacrimă pe față  

 Ai să mă vezi atunci așa cum sunt.  

   

 Cu mâna-ntinsa, ca o mângâiere,  

 Să-mi faci un semn ușor că pot pleca,  

 Să iau cu mine-treaga ta durere  

 De a mă fi văzut altcineva…

 

 

Două jumătăți

 

 

 

 Ca două jumătăți ce se atrag  

 Spre a-mplini destinul ce li-i scris, 

 Noi răsfiram al clipelor șirag,  

 Că suntem prinși în jocul interzis. 

   

 Degeaba rugă înălțăm spre cer,  

 Degeaba îndurare mai cerșim,  

 Un zeu ne-a `mpodobit cu flori de ger  

 Și nu îi pasă dacă ne iubim.  

   

 Însingurați în clipe de răgaz,  

 Când mai dorim din veșnicie-un strop,  

 Din lacrima prelinsa pe obraz  

 O să se nască-n lume greu potop.  

   

 Ne căutăm în zborul neștiut,  

 Pe-o rază unde visul n-are țel, 

 Doar două jumătăți de la-nceput  

 Ce nu se regăsesc, o ea și-un el.  

   

 Ce mare-i ne`mplinirea, acum când înțeleg  

 Că azi am fi alături, de am fi fost…intreg…

 

 

Nenegări

 

 

 

 Tu nepărtaș să-mi fii în nevorbire  

 Când necreate umbre mai tresar,  

 Un mire condamnat la nenuntire  

 Și la neșansa unui vis amar. 

   

 Din necuvinte să îți țeși ursita 

 Atunci când neiubirile te dor, 

 Tu simplu trecător spre ne-mplinita  

 Eternitate, ca un nefior.  

   

 Apoi din nerostita întrebare 

 Să-ți faci un țel, nerobilor destin, 

 Nebănuita lumii nechemare  

 În pieptul tău prefă-o în nechin. 

   

 Nestingerea scânteii să te-ndrume  

 Când vei umbla pe căi de nelumină,  

 Silabisind nevisele postume  

 Mă fă părtaș la starea-ți nedivină.  

 

 Și nenegând întreagă nedorința  

 În urmă să rămană…neființa…

 

 

Plângeri

   

 

 

 Învață-mă să plâng, dar nu așa,  

 Ca un răsfăț, sau ca o simplă toană,  

 Ci ca și cum o lume m-ar durea  

 Chinuitor, când sufletul e-o rană.

     

 Învață-mă să plâng, sfâșietor,  

 Precum o mamă ce odoru-și plânge 

 Când prea devreme trece-n alt decor,  

 Cu disperate lacrimi mari, de sânge.  

   

 Învață-mă să plâng, înspăimântat  

 Că au să-mi sece mările-nserarii,  

 Că în curând și eu voi fi plecat  

 La sărbătoarea umbrelor uitării.  

   

 Învață-mă să plâng, dar mai curând,  

 Nu este timp de vorbe sau de vise,  

 Apoi pe ochii-ti incă lăcrimând  

 Să se aștearnă frunzele ucise.  

   

 Răbdare n-am, din traiul meu nătâng  

 Să pot pleca, învață-mă să plâng…

 

 

Alungări din iarnă

 

   

 Am încercat zadarnic să te-alung  

 Din mine și din iarna fără soare,  

 Căci renășteai ca un ecou prelung  

 În pieptul meu cu-o mistică ardoare.  

   

 Am ars prea mult, zăpezile mi-s scrum

 În acest colț de lume vinovată  

 Și sub povara iernii de acum  

 N-am să mai fiu precum eram odată.  

   

 Dar tu rămâi mereu ca la-nceput,  

 O îngerească ființă de lumină,  

 Dă-mi grea povara de a fi crezut  

 Că vei rămâne veșnic o străină.  

   

 Nu crede albul iernii ce-a mințit  

 Că fără pată sunt în lume toate,  

 De nu pot eu, m-alungă însutit  

 Spre împlinirea vieții necreate.  

 

 Din iarna asta fără de scăpare,  

 Biet rob supus uitărilor străine,  

 N-am să alung, grea, clipa care doare,  

 Ci, fără teamă, mă alung pe mine.

 

 

Alungă-mă din lume

 

 

   

 

 Acum în iarna asta, fără teamă,  

 Zidește-mă în omul de zăpada,  

 Apoi tristețea lumii-ntregi o cheamă  

 În pieptul meu, s-aducă multă roadă.  

   

 Ia spinii umbrei și rănește-mi zborul,  

 Aruncă-mă din cerul înstelat  

 Să simt că pe pământ, eu, muritorul,  

 Nimic nu sunt și nici n-am existat.  

   

 Ascunde-mă curând, dar fără ură,  

 De visul rătăcit ce n-are rost,  

 Îngroapă-mă adânc sub munți de zgură  

 Ca nimeni să nu știe de am fost.  

   

 Și cu iubirea pură, infinită,  

 Să mângâi tandru amintirea mea,  

 Mințindu-te, să crezi c-ai fost iubită  

 Și-atunci povara nu-ți  va mai fi grea.  

   

 Atât îți cer, dar astăzi, ca și cum  

 Acestea toate nu ar fi de-ajuns,  

 Pe-altarul tău să mă prefaci în scrum  

 Și să mă-mprăștii-n lume pe ascuns…

 

 

Aproape toamnă

 

 

 

 

 

 e-aproape toamnă, încă mai aștept

 

 prin fulgii mari lumina să se cearnă,

 

 mă dor ucise frunze, e nedrept

 

 că toamna asta vine dinspre iarnă.

 

 

 

 e-aproape toamnă, ce mai știi de vara

 

 când iarna îți părea mult prea departe ?

 

 eu cred că s-a pierdut atunci, în seara

 

 cu-nstrăinări și amăgiri deșarte.

 

 

 

 e-aproape toamnă, vindecă-mi tăcerea

 

 cu amintiri și șoapte-nzăpezite,

 

 vezi, ghioceii-și strigă azi durerea

 

 de-a rătăci prin clipe risipite.

 

 

 

 e-aproape toamnă, necreate zboruri

 

 prin răvășitu-ți suflet dau năvală,

 

 ascunzi zadarnic lacrimi după storuri

 

 căci inima rămâne pururi goală.

 

 

 

 mai cade doar o frunză, când și când,

  

 e-aproape toamnă azi.. și prea curând…