Am încercat zadarnic să te-alung
Din mine și din iarna fără soare,
Căci renășteai ca un ecou prelung
În pieptul meu cu-o mistică ardoare.
Am ars prea mult, zăpezile mi-s scrum
În acest colț de lume vinovată
Și sub povara iernii de acum
N-am să mai fiu precum eram odată.
Dar tu rămâi mereu ca la-nceput,
O îngerească ființă de lumină,
Dă-mi grea povara de a fi crezut
Că vei rămâne veșnic o străină.
Nu crede albul iernii ce-a mințit
Că fără pată sunt în lume toate,
De nu pot eu, m-alungă însutit
Spre împlinirea vieții necreate.
Din iarna asta fără de scăpare,
Biet rob supus uitărilor străine,
N-am să alung, grea, clipa care doare,
Ci, fără teamă, mă alung pe mine.
Am ars până la scrum și în tăcere,
RăspundețiȘtergereSub albul iernii luminând curat...
Străină-ți sunt și fără mângâiere
Tot mai aștept zăpezi de altădat'.
Iarna de-acum e doar o nălucire
Și scrum e tot ce ieri a fost iubire!
Uite că am devenit mai pesimistă decât tine!:)
Din scrum si arderi ce n-au fost sa fie
ȘtergereAcum, mai greu decat era candva,
Ne-om intrupa, dar nimeni n-o sa stie
De suntem noi, sau e altcineva...
Multumesc de comentariu
Mai pesimista...se poate?