Învață-mă să plâng, dar nu așa,
Ca un răsfăț, sau ca o simplă toană,
Ci ca și cum o lume m-ar durea
Chinuitor, când sufletul e-o rană.
Învață-mă să plâng, sfâșietor,
Precum o mamă ce odoru-și plânge
Când prea devreme trece-n alt decor,
Cu disperate lacrimi mari, de sânge.
Învață-mă să plâng, înspăimântat
Că au să-mi sece mările-nserarii,
Că în curând și eu voi fi plecat
La sărbătoarea umbrelor uitării.
Învață-mă să plâng, dar mai curând,
Nu este timp de vorbe sau de vise,
Apoi pe ochii-ti incă lăcrimând
Să se aștearnă frunzele ucise.
Răbdare n-am, din traiul meu nătâng
Să pot pleca, învață-mă să plâng…
eu plânsului i-am căutat dezvăț
RăspundețiȘtergereși mării o albastră vindecare,
n-ai să găsești în lacrimă răsfăț
și nici uitării chip de sărbătoare.
și totuși, de-aș avea o umbră-n plus
i-aș cere să te-nvețe un surâs...
desi sunt numai umbre imprejur
RăspundețiȘtergeren-ai sa gasesti suras in plina iarna,
ci doar un strop din cerul tau sa fur,
apoi, cand disperarea o sa cearna
iluzii mari pe suflete si-n noi,
sa devenim iar stropii unei ploi...
Să plângi mocnit,căci timpului nu-i pasă
RăspundețiȘtergereDe câtă trudă se prelinge-n noi
Să plângi deşertăciuni când într-o plasă
Aruncă vremea pe cei care-s buni...
Anna,
RăspundețiȘtergereDar nu-s destule lacrimi intr-o mare
Sa-ngroape risipirea ce-am avut,
Eu cel din urma, fara de scapare,
Din tot pe mine insumi m-am pierdut...