Durerea de-absolut

 

   

 Și ne-au durut o iarnă a-apoi o vară  

 Cu răzvrătite viscole și ploi,  

 Iar clipele ce s-au grăbit să moară  

 Au sângerat în rănile din noi.  

   

 Și ne-au durut și frunzele ucise  

 Sub biciuirea toamnei printre plopi,  

 Când ți-am adus povara mea de vise  

 Sub brazda nepăsării s-o îngropi.  

   

 Și ne-au durut iluziile-nserării  

 Cu umbre rătăcite pe cărare,  

 Când eu ofrandă munților, tu mării  

 Aprinse inimi aduceam pe-altare.  

   

 Și ne-a durut apoi, mai înspre noapte  

 Zădărnicia vieții pe pământ  

 Iar oamenii cu vorbe și cu fapte  

  Au sfâșiat tot ce aveam mai sfânt.  

   

 Dar cel mai mult din toate ne-a durut  

 Un dor neîmpăcat  de absolut !

 

 

Plecări

 

    

 Pe urmă în lume-a căzut 

 O ploaie de albe petale,   

 Dar vai, cât de mult m-a durut 

 Povara plecărilor tale.   

    

 Întâi  pe furiș ai plecat 

 În noaptea cea fără de stele, 

 Cu teamă și-un pas vinovat 

 Spre alte iluzii rebele, 

    

 Din trupu-mi apoi te-ai desprins 

 Cu sânge și dor sfâșiat   

 Pe zarea ucisă prelins,   

 Dar pasu-ți era împăcat. 

    

 Și-n clipa din calea tăcerii 

 Te-ai șters și din gandu-mi subit,   

 Plecată în zbuciumul verii   

 Privind înapoi ai zâmbit.   

    

 Port pururi cu mine pe cale 

 Povara plecărilor tale...

Nu ne mai stim

 

 Pe clipa-nstrăinării ai să cerni 

 Curând năframa albă de mătase   

 Din tremurarea unei alte ierni   

 Ce-n suflet suferință o să-ți lase.   

    

 Cu mâna-ți străvezie, ca de ceară,   

 Un semn de ai să faci va fi de-ajuns   

 Ca răzvrătirea nopților să piară   

 Într-un surâs ce-a stat mereu ascuns.   

    

 Și  umbra ta pe roua-nfrigurată   

 Când va cădea apoi în zori de zi   

 Va întregi povestea mea uitată,   

 Povestea ta din nou o va-mplini.   

    

 Atâta doar  să îți aduci aminte   

 Peste secunde reci atunci să pui   

 Cu inima-mpăcată și cuminte,   

 O clipă ce n-a fost a nimănui   

    

 Ce multe-ți cer, dar astăzi e târziu   

 Și nu mă știi, nici eu nu te mai stiu...

Dureri

 

 

O toamnă lungă, încă ne răsfață  

 Cu armonii de vise și culori,  

 Dar am să te culeg din flori de gheață  

 În iarna-n care iar ai să mă dori...  

   

 Ce iarnă tristă ne va fi-mpreună  

 Când la ferestre vin colindători, 

 Ai să mă ții ca în trecut de mână  

 Dar, vai, atât de mult o să mă dori...  

   

 Și vise vor cădea fără de veste  

 Sub strălucirea dalbelor ninsori,  

 Ca două personaje de poveste  

 Am să te dor și tu o să mă dori...  

   

 Apoi în primăvara ce-o să vină  

 Ne vom topi sub soarele din zori,  

 Ne va răni o rază de lumină  

 Și  tot la fel cumplit ai  să mă dori...  

   

Vom fi doar raze într-un curcubeu  

 Și-am să te dor și-ai să mă dori mereu...

Ultima nuntă

 

   

 Viscolirea  iernii ne e dar de nuntă,   

 Albele troiene or să  fie strai   

 Nimeni să nu vadă tâmpla mea căruntă   

 Și pe veșnicie mire să mă ai.   

    

 Cheamă dar nuntașii bine să le fie   

 Îmbrăcați cu toții ca de sărbătoare,   

 Însă ei sărmanii nu au cum să știe   

 Că această nuntă e o-nmormantare.   

    

 Îngropăm iubirea zilelor de vară   

 În scrâșnirea nopții tremurând sub ger,   

 Că mi-ai fost o clipă, tu a câta oară   

 Încă mă mai cauți în frânturi de cer .   

    

 Florile de gheață ce ne-aduc nuntașii   

 Să presare vraja ultimului gând,   

 Pacea și uitarea să ne fie nașii,   

 Cununați în moarte cum n-am fost nicicând.   

    

 Când zădărnicia vieții ne înfruntă   

 Să ne fie-n moarte cea din urmă nuntă ...

 

 

 

 

 

 

 

 

Și parcă

 

   

 Și parcă ai zâmbit, e o părere  

 Sau dorul tău ce revărsat subit  

 Prin lacrima strivită de durere  

 O altă amintire a trezit ?   

 

 Și parcă-ai spus o șoaptă, era oare  

 Un strigăt de iubire sfâșiat  

 Sau o silabă ce-a căzut în mare  

 Sub zgomot de talaz îndepărtat ?  

  

 Și parcă un cuvânt ai pus pe coală  

 Sub răzvrătirea visului curat,  

 De ce e azi că la-nceput, tot goală  

 Și slova  unde ți s-a destrămat?  

   

 Și parcă-n ochi sub vitregia iernii  

 Un înger stralucind  s-a întrupat  

 Din rugă înălțată la vecernii,  

 Spre care inserare a plecat ?  

   

 A fost aievea sau din nou mă-ncearca  

 Aceleași triste  îndoieli ? ... și parcă...

Între clipe

 

      

 Între două clipe e o veșnicie 

 Cum să te mai caut prin atâta timp 

 Când îți ești străină iar eu îmi sunt mie 

 Numai tremurarea altui anotimp.   

    

 Între două vise plumbul disperării 

 Care ne îneacă sufletul în dor,   

 Te-ai pierdut iubito pe un val al mării   

 Ce mi-a fost odată cel mai sfânt decor .   

    

 Între două șoapte nu-i decât tăcere 

 Vorbele-s ucise  risipite-n scrum, 

 Desfrunzirea toată e doar o părere,   

 Mâine germinează-n clipa de acum.   

    

 Între două raze nopțile de smoală   

 Se răsfrâng pe inimi ce au ars subit,   

 Îți rămâne viața ca o casă goală   

 Când mă smulg din zidul ce ți l-am clădit.   

    

 Sub împărăția clipei efemere

 Noi rămânem singuri între două ere...