marți, 3 aprilie 2012

Până mâine






 
 
 
 Mai strunește zborul clipelor deșarte  
 Înspre veșnicia florilor de crin,  
 Prea grăbește astăzi viața către moarte,  
 Nu avem nici vreme să ne mai iubim.  
   
 Alergând de-a valma înspre nicăieri  
 Am pierdut secunda ce a fost a mea,  
 De-o găsești în taina unei alte veri  
 Să o dărui iernii, fulgilor de nea.  
   
 Nu plăti tributul nopților haine,  
 Doar un strop de rouă mării să-l închini,  
 Lăcrimează astăzi, mâine va fi bine,  
 Pentru totdeauna vom fi doi străini.  
   
 Vom cunoaște greaua, trista-nstrăinare  
 Prinsă în durerea mersului în doi,  
 Până mâine însă câtă îndurare  
 Să mai aibă cerul pentru amândoi ?
 
 

E prea târziu





   
 
 
 E prea târziu să-mi spui că luna plânge  
 Cu lacrimi-stele ca într-un descânt  
 Și-un plop în colțul inimii se frânge  
 Cu crengile întoarse spre pământ.  
   
 Privește-mi ochii, câtă disperare  
 E în tumultul mărilor de vis,  
 Aruncăte-n adânc, nu e scăpare,  
 Noi robi suntem iar viața cerc închis.  
   
 Poate demult, cândva, ne-a fost mai bine  
 Sub bolți de frunze, tresărind șoptit,  
 Dar am uitat și zilele senine  
 Și clipa când pesemne ne-am iubit.  
   
 Acum înstrăinați, fără puterea  
 De-a regăsi o cale înapoi,  
 Purtând pe umeri spaima și durerea  
 Ne ducem dorul, obosiți și goi  
   
 Spre un tărâm unde nimic nu-i viu,  
 Scăpare nu avem…e prea târziu …
 
 

Etern călător





 
  
 
 Ce vis ar mai rămâne lângă mine  
 Când amintiri îndoliate dor?  
 Toți munții prăvăliți printre ruine  
 Schimba-vor lumea într-un alt decor.  
   
 Iar mai apoi, străin, uitând de toate  
 M aș stinge lin, de nimenea știut,  
 Mai rău de-atât crezând că nu se poate,  
 Plătind tribut chiar trupul meu de lut  
   
 Înstrăinării, iar la porți celeste  
 Tot desfrunzindu-mă de câte-un gând  
 Eu aș lăsa, din tot ce-a fost și este,  
 Ultimul bir-inima mea vibrând.  
   
 Așa scăpat de cea mai grea povară  
 În veșnicii voi trece-ncrezator,  
 De vei privi spre stele într-o seară  
 Poate-ai să vezi eternul călător  
   
 Ce rătăcind în nopțile senine  
 Va pregăti un loc și pentru tine …
 
 

…dar





   
 
 
 …dar am plecat, poate era mai bine  
 să fi rămas, aceeași întrebare  
 va reveni mereu, chinuitoare:  
 ai lăcrimat în urmă după mine?...  
       
 …dar am uitat, ce amintiri rebele  
 ar mai fi vrut s-adaste între noi,  
 când obosiți de viscol și de ploi  
 uităm să mai privim curat spre stele?…
   
 …dar am rănit, însângerată clipa  
 agoniza sub frunzele ucise,  
 mai crezi acum că din atâtea vise  
 unul măcar ne-o mângâia cu-aripa?...  
   
 …dar am țipat, cocorii toți de teamă  
 s-au rătăcit pierzându-se în zări,  
 chinuitoare umbre pe cărări  
 suntem și cine să ne ia în seamă?...  
   
 …dar din preaplinul timpului amar  
 cad peste noi tăceri cumplite…dar…