Și ne-au
durut o iarnă a-apoi o vară
Cu răzvrătite
viscole și ploi,
Iar clipele
ce s-au grăbit să moară
Au sângerat
în rănile din noi.
Și ne-au
durut și frunzele ucise
Sub biciuirea
toamnei printre plopi,
Când ți-am
adus povara mea de vise
Sub brazda
nepăsării s-o îngropi.
Și ne-au
durut iluziile-nserării
Cu umbre
rătăcite pe cărare,
Când eu
ofrandă munților, tu mării
Aprinse inimi
aduceam pe-altare.
Și ne-a durut
apoi, mai înspre noapte
Zădărnicia
vieții pe pământ
Iar oamenii
cu vorbe și cu fapte
Au sfâșiat
tot ce aveam mai sfânt.
Dar cel mai
mult din toate ne-a durut
Un dor
neîmpăcat de absolut !
Ne pregătim de albe anotimpuri
RăspundețiȘtergereCu sufletul pe buze tremurând
Tot mai departe-n noi și tot mai singuri
Vom trece în uitare prea curând
Și marea îți va pune la picioare
Albastrul ei încercănat de frig
Și îți va fi balsam și vindecare
Iar eu cu sarea ei am să te ning...
Vei ninge mult ca intr-o disperare
ȘtergereDe flacari vinetii fara-nceput
Cand universul prea curand dispare
Intr-un absurd de neguri ce-au cazut
pe lumea asta fara de scapare
Si toate sunt asa precum le zici,
Dar la sfarsit e-aceeasi intrebare:
Cu femininul de la...licurici...
Gand bun Elena
Și doar ninsori înalte pân' la cer
ȘtergereVor șterge frica de singurătate
Ai să străbați câmpiile cu ger
Și-ai să mă pierzi din gândurile toate
Ca doi străini vom trece-n primăvară
Când rănile se vor deschide iară...
(cum știi, doar licuricii sunt de vină
că nu prea știu să scapere lumină
doar femininele din neamul lor
lucesc frumos și... se aprind ușor)
Mulțam, doar bine și ție!
Ninsorile mai cad fara scapare
ȘtergerePe sufletele noastre care mor
Ca niste biete, stinse felinare
Ca niste fluturi ce-au pierit in zbor
Si-n primaveri ce nu au sa mai vina
Va plange doar o raza de lumina...
(tu stii prea bine ca nu-i vorba-aice
de bietele, plapande licurice,
ci femininele din orice ne-am ar fi
se-aprind usor, pe urma...sa te tii...)
Gand bun Elena !