Între clipe

 

      

 Între două clipe e o veșnicie 

 Cum să te mai caut prin atâta timp 

 Când îți ești străină iar eu îmi sunt mie 

 Numai tremurarea altui anotimp.   

    

 Între două vise plumbul disperării 

 Care ne îneacă sufletul în dor,   

 Te-ai pierdut iubito pe un val al mării   

 Ce mi-a fost odată cel mai sfânt decor .   

    

 Între două șoapte nu-i decât tăcere 

 Vorbele-s ucise  risipite-n scrum, 

 Desfrunzirea toată e doar o părere,   

 Mâine germinează-n clipa de acum.   

    

 Între două raze nopțile de smoală   

 Se răsfrâng pe inimi ce au ars subit,   

 Îți rămâne viața ca o casă goală   

 Când mă smulg din zidul ce ți l-am clădit.   

    

 Sub împărăția clipei efemere

 Noi rămânem singuri între două ere...

Ai înțeles

 

   

 Ai înțeles  

 Că drumul ni se frânge  

 Și despărțirea   

 Este tot mai grea,  

 Într-un ungher  

 Al inimii mai plânge  

 Un vis de taină  

 Ce te va durea...    

 

 Și-ai înțeles  

 Că pentru a învinge  

 O simplă viață  

 Nu e de ajuns,  

 În zori de zi  

 Lumina îți atinge  

 Înlăcrimata  

 Stea ce s-a ascuns...

 

 

Jocul cuvintelor

 

 

Cuvintele în jocul lor ciudat  

 A câtă oară iar s-au răzvrătit?  

 La început frumos,  nevinovat  

 Iar mai târziu cu ură au lovit ...  

 Și necuvintele în locul lor  

 S-au așezat să-i țină loc luminii  

 Ce-apoi s-a stins în lacrimă, de dor,  

 Iar florile s-au ofilit sub spinii  

 Ce au crescut pe suflet și-au durut  

 Iubirea când s-a pregătit să moară,  

 Era demult și nimeni n-a știut  

 Că moartea ei cumlit o să îi doară,  

 Căci fiecare căuta un drum  

 Spre veșnicie și spre fericire,  

 Dar orice pas ce îl făceau nicicum  

 Nu le-aducea visata nemurire,  

 Ci mai adânc se îngropau în lut  

 În neființa lumilor de ceară,  

 S-a stins iubirea, astăzi neștiut  

 Un suflet nu mai vrea decât să piară....

 

 

Până mâine

 

 

 

 Mai strunește zborul clipelor deșarte  

 Înspre veșnicia florilor de crin,  

 Prea grăbește astăzi viața către moarte,  

 Nu avem nici vreme să ne mai iubim.  

   

 Alergând de-a valma înspre nicăieri  

 Am pierdut secunda ce a fost a mea,  

 De-o găsești în taina unei alte veri  

 Să o dărui iernii, fulgilor de nea.  

   

 Nu plăti tributul nopților haine,  

 Doar un strop de rouă mării să-l închini,  

 Lăcrimează astăzi, mâine va fi bine,  

 Pentru totdeauna vom fi doi străini.  

   

 Vom cunoaște greaua, trista-nstrăinare  

 Prinsă în durerea mersului în doi,  

 Până mâine însă câtă îndurare  

 Să mai aibă cerul pentru amândoi ?

 

 

E prea târziu

   

 

 

 E prea târziu să-mi spui că luna plânge  

 Cu lacrimi-stele ca într-un descânt  

 Și-un plop în colțul inimii se frânge  

 Cu crengile întoarse spre pământ.  

   

 Privește-mi ochii, câtă disperare  

 E în tumultul mărilor de vis,  

 Aruncăte-n adânc, nu e scăpare,  

 Noi robi suntem iar viața cerc închis.  

   

 Poate demult, cândva, ne-a fost mai bine  

 Sub bolți de frunze, tresărind șoptit,  

 Dar am uitat și zilele senine  

 Și clipa când pesemne ne-am iubit.  

   

 Acum înstrăinați, fără puterea  

 De-a regăsi o cale înapoi,  

 Purtând pe umeri spaima și durerea  

 Ne ducem dorul, obosiți și goi  

   

 Spre un tărâm unde nimic nu-i viu,  

 Scăpare nu avem…e prea târziu …

 

 

Etern călător

 

  

 

 Ce vis ar mai rămâne lângă mine  

 Când amintiri îndoliate dor?  

 Toți munții prăvăliți printre ruine  

 Schimba-vor lumea într-un alt decor.  

   

 Iar mai apoi, străin, uitând de toate  

 M aș stinge lin, de nimenea știut,  

 Mai rău de-atât crezând că nu se poate,  

 Plătind tribut chiar trupul meu de lut  

   

 Înstrăinării, iar la porți celeste  

 Tot desfrunzindu-mă de câte-un gând  

 Eu aș lăsa, din tot ce-a fost și este,  

 Ultimul bir-inima mea vibrând.  

   

 Așa scăpat de cea mai grea povară  

 În veșnicii voi trece-ncrezator,  

 De vei privi spre stele într-o seară  

 Poate-ai să vezi eternul călător  

   

 Ce rătăcind în nopțile senine  

 Va pregăti un loc și pentru tine …

 

 

…dar

   

 

 

 …dar am plecat, poate era mai bine  

 să fi rămas, aceeași întrebare  

 va reveni mereu, chinuitoare:  

 ai lăcrimat în urmă după mine?...  

       

 …dar am uitat, ce amintiri rebele  

 ar mai fi vrut s-adaste între noi,  

 când obosiți de viscol și de ploi  

 uităm să mai privim curat spre stele?…

   

 …dar am rănit, însângerată clipa  

 agoniza sub frunzele ucise,  

 mai crezi acum că din atâtea vise  

 unul măcar ne-o mângâia cu-aripa?...  

   

 …dar am țipat, cocorii toți de teamă  

 s-au rătăcit pierzându-se în zări,  

 chinuitoare umbre pe cărări  

 suntem și cine să ne ia în seamă?...  

   

 …dar din preaplinul timpului amar  

 cad peste noi tăceri cumplite…dar…