Până mâine

 

 

 

 Mai strunește zborul clipelor deșarte  

 Înspre veșnicia florilor de crin,  

 Prea grăbește astăzi viața către moarte,  

 Nu avem nici vreme să ne mai iubim.  

   

 Alergând de-a valma înspre nicăieri  

 Am pierdut secunda ce a fost a mea,  

 De-o găsești în taina unei alte veri  

 Să o dărui iernii, fulgilor de nea.  

   

 Nu plăti tributul nopților haine,  

 Doar un strop de rouă mării să-l închini,  

 Lăcrimează astăzi, mâine va fi bine,  

 Pentru totdeauna vom fi doi străini.  

   

 Vom cunoaște greaua, trista-nstrăinare  

 Prinsă în durerea mersului în doi,  

 Până mâine însă câtă îndurare  

 Să mai aibă cerul pentru amândoi ?

 

 

E prea târziu

   

 

 

 E prea târziu să-mi spui că luna plânge  

 Cu lacrimi-stele ca într-un descânt  

 Și-un plop în colțul inimii se frânge  

 Cu crengile întoarse spre pământ.  

   

 Privește-mi ochii, câtă disperare  

 E în tumultul mărilor de vis,  

 Aruncăte-n adânc, nu e scăpare,  

 Noi robi suntem iar viața cerc închis.  

   

 Poate demult, cândva, ne-a fost mai bine  

 Sub bolți de frunze, tresărind șoptit,  

 Dar am uitat și zilele senine  

 Și clipa când pesemne ne-am iubit.  

   

 Acum înstrăinați, fără puterea  

 De-a regăsi o cale înapoi,  

 Purtând pe umeri spaima și durerea  

 Ne ducem dorul, obosiți și goi  

   

 Spre un tărâm unde nimic nu-i viu,  

 Scăpare nu avem…e prea târziu …

 

 

Etern călător

 

  

 

 Ce vis ar mai rămâne lângă mine  

 Când amintiri îndoliate dor?  

 Toți munții prăvăliți printre ruine  

 Schimba-vor lumea într-un alt decor.  

   

 Iar mai apoi, străin, uitând de toate  

 M aș stinge lin, de nimenea știut,  

 Mai rău de-atât crezând că nu se poate,  

 Plătind tribut chiar trupul meu de lut  

   

 Înstrăinării, iar la porți celeste  

 Tot desfrunzindu-mă de câte-un gând  

 Eu aș lăsa, din tot ce-a fost și este,  

 Ultimul bir-inima mea vibrând.  

   

 Așa scăpat de cea mai grea povară  

 În veșnicii voi trece-ncrezator,  

 De vei privi spre stele într-o seară  

 Poate-ai să vezi eternul călător  

   

 Ce rătăcind în nopțile senine  

 Va pregăti un loc și pentru tine …

 

 

…dar

   

 

 

 …dar am plecat, poate era mai bine  

 să fi rămas, aceeași întrebare  

 va reveni mereu, chinuitoare:  

 ai lăcrimat în urmă după mine?...  

       

 …dar am uitat, ce amintiri rebele  

 ar mai fi vrut s-adaste între noi,  

 când obosiți de viscol și de ploi  

 uităm să mai privim curat spre stele?…

   

 …dar am rănit, însângerată clipa  

 agoniza sub frunzele ucise,  

 mai crezi acum că din atâtea vise  

 unul măcar ne-o mângâia cu-aripa?...  

   

 …dar am țipat, cocorii toți de teamă  

 s-au rătăcit pierzându-se în zări,  

 chinuitoare umbre pe cărări  

 suntem și cine să ne ia în seamă?...  

   

 …dar din preaplinul timpului amar  

 cad peste noi tăceri cumplite…dar…

 

 

Doar speranța

       

 În visele mele e noapte  

 Și corbii mai țipă-a pustiu,  

 În visele tale iubito  

 Ce nor a căzut și nu știu?  

   

 În spațiile mele e trudă  

 Și oamenii mor separat,  

 În lumea ta strâmbă iubito  

 Ce frunză căzând te-a `ntristat?  

   

 În sufletul meu e o luptă,  

 Nici bine nici rău n-a învins,  

 În inima-ți tristă iubito  

 Ce iarnă cumplită a nins?  

   

 În palmele mele țin toată  

 Povara absurdei tăceri,  

 În palmele tale iubito  

 Ce spaime păstrezi, ce dureri?  

   

 În mine iubito târziu e și nu  

 Mai este speranță, de poți îmi dai tu?

 

 

Minciuni

        

 Lacrimei tale scurse printre gene  

 O să-i răspundă frunza mea rănită,  

 Mințindu-te că-i bine,-apoi alene  

 Lăsându-se de talpa ta strivită.  

   

 Glasului stins, cu irizări de seară,  

 Întregul lan de maci se va pleca   

 Mințindu-te că iar, a câtă oară,  

 E bine, chiar de inima ți-e grea.  

   

 Sub umbra palmei, înspre cer deschisă,  

 Cocorii vor țipa a disperare  

 Mințindu-te că-i bine când ucisă  

 E lumea de minciuni și nepăsare.  

   

 Cohortei tale de-amintiri deșarte  

 Se vor supune visele pe rând  

 Mințindu-te că nu îți sunt departe  

 Ci că e bine…insă prea curând.  

   

 Ne desfrunzim, rămânem triști și goi  

 Și vai, câtă minciună între noi.

 

 

Dureri

  

   

 Când s-a `ntâmplat atunci, întâia oară,  

 La ceas târziu, ca orice început,  

 Iubirea ta ar fi putut să doară  

 Atât de mult, însă nu a durut.  

   

 Când am ascuns în suflet o comoară,  

 Păstrând-o în locașul neștiut,  

 Povara ei ar fi putut să doară  

 Atât de mult, însă nu a durut.  

   

 Când, dinspre iarnă, altă primăvară  

 S-a revărsat pe trupul meu de lut,  

 Lumina ei ar fi putut să doară  

 Atât de mult, însă nu a durut.  

   

 Când disperarea a venit să ceară,  

 Dezlănțuită, ultimul tribut,  

 Tristețea ei ar fi putut să doară  

 Atât de mult, însă nu a durut.    

 

 Dar când te-ai dus, străină-n fapt de seară,  

 Spre alte zări, știind că te-am pierdut  

 Atât de mult voiam să nu mă doară  

 Plecarea ta, dar, vai, cât a durut.